Șase decenii de la prima promovare a Științei!

14 iunie 1964, un 3-0 cu Metalul Târgoviște pe Stadionul Tineretului și oltenii făceau pasul către lumea bună a fotbalului.

Era o duminică însorită, iar Bănia vuia. Încă din zori, toată lumea cobora pe Unirii, trecea de Minerva, făcea apoi dreapta pe lângă ”Frații Buzești” și se opera la Stadionul Tineretului. Cam acolo era și marginea orașului în 1964. ”Ciuperca” nu exista, nici blocurile de acolo, nici stadionul Central. Erau câteva case pe Canal, apoi Lunca, aproape neamenajată, apoi începeau Moflenii, sat de sine stătător.

O luptă ”în trei”

Oamenii aceia cu talăngi, cu coifuri din ziare, cu pantaloni la dungă sau cu șepci proletare ocupaseră încă de la șapte dimineața tribunele de piatră ale stadionului, copacii, stâlpii de curent. Era înghesuială mare. Știința era pe locul 3 în clasamentul seriei 1 din Divizia B. Înaintea ultimei etape lucrurile stăteau cam așa:

1. Metalul Târgoviște 32p, 2. Poiana Câmpina 31p, 3. Știința  Craiova  30p

Ca oltenii să promoveze, ei trebuiau să bată obligatoriu Târgoviștea, pe care o egalau la puncte, dar o depășeau la golaveraj. Dar Câmpina juca în deplasare la CFR Pașcani și dacă învingea, promova ea. La egal, prima ar fi fost tot Craiova, grație golaverajului.

Victorie clară, emoții dincolo, apoi bucurie

Oltenii au dat gol repede, în minutul 7, prin Anton, iar ”dincolo” (se transmitea la radio, la matineu, de la ora 11) marca Pașcaniul. Dar după pauză în celălalt capăt al țării, în Moldova, a egalat Câmpina. S-a aflat apoi că Pașcaniul a făcut 2-1, iar în Bănie, spre final de meci, Lovin și apoi Onea au dus scorul la 3-0. Lumea a erupt de bucurie, Craiova promova în prima divizie alături de Steaua, de UTA, de Rapid, de Dinamo, de Petrolul, U Cluj, marile nume ale vremii aceleia. De fotbaliști precum Pârcălab, Constantin, Ivan, Ienei, Dridea, Ivansuc. A fost sărbătoare mare, lumea se aduna atunci la Minerva în față, jucătorii chefuiau înăuntru, în Sala Maură, suporterii care în braserie, care în grădina de vară din spate, care direct în stradă.

Durul Nea Nae

oteleanu

Nicolae Oțeleanu (1908-1970) avea 56 de ani în acea vară a lui 1964. Nu era oltean, ci brăilean prin naștere. Jucase la Sportul Studențesc prin anii treizeci, ajunsese (ca fundaș) până în echipa națională, dar puțin, o singură selecție. Făcuse frontul cap-coadă, până la Stalingrad, apoi până în Tatra. După care treburile ”de regiment”, l-au repartizat la Craiova. A antrenat doar prin zonă, echipe locale, Metalul 7 Noiembrie,  Progresul Craiova, Răsăritul Caracal. Era un dur, un milităros cu glas tunător, în fața căruia nu mișca nimeni. Trebuia să-i vadă pe jucători (povestea peste ani nea Titi Deliu, căpitanul acelei echipe din 1964) că aleargă până la ultima picătură de energie.

Băieții

Era o echipă clădită pe chipul și asemănarea antrenorului, pe muncă, pe alergătură, mai puțin pe artificii. Cine putea să țină pasul, rămânea, cine nu, pleca. Se băga piciorul zdravăn, iar imediat după promovare atacantul Lovin (adică nu un fundaș, aceia erau și mai aspri) îi trimitea în ghips pe portarul Stelei, Vasile Suciu, apoi pe mijlocașul Clujului, Mircea Neșu. Nea Tache Lovin e octogenar, trăiește, poate confirma!

Formula promovării a fost:

foto promovare universitatea

Marcel Vasilescu – Ilie Geleriu, Ion Lungan, Constantin Deliu, Dumitru Dumitrescu – Mircea Bărbulescu, Andrei Petca – Ion Ganga, Ion Anton, Dumitru Lovin, Mircea Onea. Rezerve erau portarul Ion Papuc, apoi Sabin Bâscă și Incențiu Tetea, ultimul, și el încă în viață, locuind la Hunedoara.

Destine…

Unii au dus-o mult și au avut bătrâneți liniștite. Nea Titi Deliu a fost în mai multe rânduri antrenor la echipa mare și la tineret, vicepreședinte, președinte. E tehnicianul care a stat pe bancă la prima Cupă a României din istoria clubului, cea din 1977. În ultimii ani ai vieții a locuit la Giarmata, lângă Timișoara. Portarul Marcel Vasilescu a crescut porumbei acasă, la Caracal, până la o vârstă înaintată. Ion Lungan s-a prăpădit de tânăr. Ca și Mircea Bărbulescu, surprins de tren, când trecea calea ferată pe bicicletă, iar bariera nu fusese coborâtă la timp.

Alte vremuri

Da, în anii aceia fotbaliștii circulau prin oraș cu bicicleta. Sau cu autobuzul. Tricourile erau din bumbac, jambierele, din lână, se petreceau cu un elastic pe sub laba piciorului. Mingile erau grele, când se udau deveneau și mai grele. Se juca ziua, pe arșiță sau prin băltoace, terenurile se nivelau cu un cilindru tras de un tractoraș, iar acolo unde nu era tractor, de doi măgăruși. În vestiarele de la Tineretului se făcea foc cu lemne și cu cărbuni, în sobe de teracotă. Pentru ceea ce se numește astăzi ”refacere” se mergea la Baia Comunală, de lângă Agronomie, la ”un abur”. Vitaminizarea era cu carne de pasăre de pe la țară, la accidentări remediul era o foaie de varză acră pusă pe locul dureros. Mai intra și câte-o bere, și niște mici, și câte-un șpriț rece, din frapieră. Banii erau puțini, dar fotbalul era frumos și oamenii tot frumoși erau.