Ce este o echipă de fotbal?
De ce consumă atâtea resurse uneori, în jurul ei producându-se chiar drame? Pentru că este un generator de emoții pozitive. Însă, ca aceste emoții să devină lucrative, trebuie îndeplinită o condiție: aceea ca între subiect și obiect să existe o legătură de cauzalitate, și anume ca subiectul să iubească obiectul.
Mai există încă un gen de relații pe care l-am denumit surogat, atunci când subiectul se asociază, se lipește de o echipă de fotbal, pentru vizibilitate, notorietate, deci interes.
În prima situație, subiectul este atât de îndrăgostit încât, indiferent de ce greutăți, ce necazuri ar suporta, el continuă să iubească necondiționat. Când cei apropiați îi spun acestuia „Oprește-te, relația asta te va distruge!”, el răspunde: „Așa este, aveți dreptate, poate mă va distruge, însă nu pot să mă opresc. O iubesc din toată ființa mea”.
În cea de-a doua situație, pentru subiect, obiectul reprezintă un mijloc. Și acesta va declara că o iubește, însă comportamentul îl va trăda mereu și mereu. Sigur că, între subiect și obiect fiind o relație de concubinaj, se poate naște la un moment dat un soi de plăcere, și va exista doar atâta timp cât obiectul satisface dorințele subiectului. În ziua în care acest lucru nu se va mai întâmpla, subiectul își va strânge bagajele, și din tocul ușii va exclama „Plec, ești o curvă, fir-ai a dracu`!”.
Adrian Mititelu și galeria
Mai întâi, să vedem raporturile fiecărei părți cu privire la club. Suporterii spun că echipa este a lor. Și au dreptate – este un drept nepatrimonial. Adrian Mititelu, la rândul său, se întreabă: „O fi normal ca eu să fac sacrificii, să finanțez, și să fiu înjurat?” Și el are dreptate – drept patrimonial.
Acum, după ce am stabilit raporturile, să vedem și cauza tensiunilor. Galeria îi reproșează că se amestecă mult prea mult la echipă, că nu se poate comporta exclusiv ca un patron, aducând cu mandat de obiectiv o echipă de profesioniști, care să se bucure de sprijinul necondiționat al patronului. E posibil ca în unele aspecte să aibă dreptate, iar în altele nu. Însă mai important este de ce spun. Pemtru că și-ar dori ca această echipă să se bată la titlu, să aducă satisfacție, să îi scoată pe străzi, în concluzie, pentru că o iubesc.
Frustrările nasc suferință, iar suferința naște reacții
Revenind la Adrian Mititelu: nu cunosc în istoria fotbalului o persoană dispusă la orice sacrificiu, fără nicio ezitare pentru echipa pe care o iubește. Nu cunosc pe nimeni să investească și ultimii bani. Nu cunosc pe nimeni care să investească și banii pe care în acel moment nu îi avea. Nu cunosc pe nimeni care să accepte să facă ani de închisoare pentru aceeași iubire. Nu cunosc pe nimeni care, din închisoare, iar apoi după eliberare, să continue pe același drum. Oricine și oricum ar scrie, nu poate să ne aducă în starea de a trăi dimensiunea pe care o simte un om când este împiedicat să ajungă la banii propriii, când vede neputincios cum se năruie echipa pe care o iubea. Oare ce simțea familia lui, copiii, soția? Au fost trăiri de o intensitate greu de imaginat.
Dacă privim relația din perspectivă metafizică, destinul lui (păstrând proporțiile timpului), seamănă cu destinul echipei. Și El și Ea se împotriveau sistemului. Asupra amândurora s-au exercitat atacuri sistemice. Ea a supraviețuit câtă vreme l-a avut lângă pe Adrian Păunescu și pe Ștefan Andrei.
El, însă, a fost mereu singur. Un om într-o pustietate urbană, acum poate să se întrebe pe bună dreptate: „Când eu am fost executat, unde au fost toți cei care jurau dragoste echipei?” Conflictul dintre Adrian Mititelu și partea de galerie care a rămas lângă echipă are iubirea ca motivație demonstrată prin fapte. Problema este că atunci când lucrurile nu merg așa cum ne-am dori, apar tensiuni, iar emoțiile, în astfel de cazuri, sunt generatoare de alte probleme. Dacă și el și galeria au același sentiment pentru această echipă, de ce nu există unitate? Pentru că, neexistând rezultate emoția inhibă rațiunea, fiecare crede că celălalt e de vină. În vederea atingerii scopului, acela ca echipa noastră de suflet să câștige titluri succesive, propun ambelor tabere trecerea la un alt nivel.
Prima condiție ca o echipa să se poată bate la titlu este să aibă un buget adecvat, buget care este la îndemâna fiecăruia dintre noi. Dacă în Oltenia exista 50.000 de oameni care iubesc această echipă, înseamnă că există același număr de oameni care vor contribui în mod direct la obținerea titlurilor de Campioană. Dacă în Oltenia exista 50.000 de oameni care simt nevoia să iasă pe străzi când echipa lor de suflet va umili adversarii, acum este timpul să treacă la acțiune.
Fiecare din aceste zeci de mii de oameni să contribuim cu 100 de euro pe an, se obține 5 milioane de euro. Noă euro pe lună de persoana este mult? Adică 1,5 lei pe zi! Acești bani și-i permite și amărâtul de la semafoare. Sunt absolut sigur că dacă noi, suporterii, am asigura în fiecare an 5 milioane, cu cel puțin încă pe atât ar contribui și Adrian Mititelu. Cineva gândește că noi am pune banii și Adrian i-ar risipi? Se înșeală. Dacă totuși, prin absurd, așa s-ar intampla, abia atunci am fi îndreptățiți moral să îl înjurăm. În fond, am plăti 1,5 lei pe zi sa îl înjurăm. Numai că trebuie să ne amintim că Adrian Mititelu este cel care l-a adus pe Victor Pițurcă, și i-a dat libertate absolută.
La un asemenea proiect pe termen lung, l-am convinge de pildă și pe Răzvan Lucescu. Dacă nu vom face acest, să-i spunem totuși, efort, și vom continua doar să îl înjurăm pe Adrian Mititelu (pe gratis), se va naște o mare întrebare cu privire la iubirea noastră față de acest club. Așadar, este la îndemâna noastră să facem din Craiova ceea ce a fost. Altfel, va trebui să ne plecăm capetele în fața ultrașilor dinamoviști.
Într-o zi, suporterii și Sorin Cârțu se vor întoarce acasă.
Oricât de mare ar fi rana produsă de cei care ne-au părăsit, adevarata Universitate Craiova, sedusă de promisiunea titlurilor și a gloriei, „de care rar avurăm parte”, se va vindeca doar atunci când „fiii risipitori” se vor întoarce acasă.
Furtul unei identități se poate realiza din punct de vedere administrativ. Dar nimeni și niciodată nu poate fura spiritul acelei identității. Hoțul, inteligent de altfel, a încercat să se folosească de marile legende. Avea nevoie de o legitimare, de un transfer, chiar dacă sintetic, de identitate spirituală. Căci, cine ar fi fost el azi, dacă nu păcălea o parte dintre suporteri și o parte dintre fotbaliștii de aur? Nimeni, așa cum și-a demonstrat nimicnicia chiar în urmă cu câteva zile.
Universul, prin legile lui infailibile, a făcut Rh să se prezinte în toata goliciunea sa.A încercat să se arate aristocratul fotbalului, lordul declarațiilor, și o vreme i-a păcălit pe mulți. Însă a venit momentul când a fost dezbrăcat de tot ceea ce nu era al lui. Dizgrațios. Cine injură, cine aruncă cu pietre de la distanță? Cine s-a ascuns după banner-ul despre care va spune că nu și-l asumă? Doar unul care este slab și nu poate să lupte după regulile jocului.
Evident că, în acel moment, Adrian Mititelu a fost prizonierul unei stări emoționale, însă cei din anturajul lui aveau obligația(o parere)să îi comunice că ar fi suficient să declare, de pildă, „Sigur că mă simt jignit, însă eu îl respect în continuare pe dl Rotaru. Fiecare se comportă conform educației pe care o are”. Asta ar fi făcut ca R. să rămână în mlaștina în care a coborât, și în care o întreagă opinie publică ar fi aruncat cu dispreț. Atunci când vrei să învingi un adversar, ei bine, să nu folosești armele care lui îi sunt familiare.
Va rămâne scris ceea ce spun acum:
1. Echipa lui R. nu va prinde play-off-ul anul acesta.
2. În următorii ani, echipa lui va fi vândută și ulterior desființată.
Ce vor face atunci suporterii, și toți cei care s-au dus să legitimeze un om mic, ascuns într-o mantie uriașă? H., după ce a considerat că a luat tot ce era de luat de la Sorin Cârțu, l-a îndepărtat „elegant” (după cum zice el).
Dacă vrem să obținem ceva, nu trebuie să îl judecăm pe Cârțu, ci trebuie să-l rugăm să se întoarcă acasă. Doar adunându-ne de pe unde am fost împrăștiați, suporteri, legende, susținători, putem trezi spiritul „campioanei unei mari iubiri”. Dacă vrem mult, trebuie să demonstrăm că putem mult, situație în care orgoliile se topesc, iar din topirea lor se rezidește gloria.
