Domnul Iohannis s-a calificat la locul de muncă în calitate de șef. A învățat politica externă în funcția de președinte al României. Dar n-a învățat-o foarte bine. Unii tind să-l lase corigent după ce a zis "kile" în loc de Chile. Eu i-aș da totuși un șapte și l-aș scuza pentru că e profesor de fizică și o fi făcut involuntar paralela kile-kilograme.
Problema lui Iohanis nu e Chile, ci faptul că a avut numai de câștigat în România (primar de câteva ori, președinte de două ori, despre prosperitatea personală nu mai amintesc) pe principiul "tace și nu face."
Dar dacă Nicolae Ceaușescu ar fi zis "kile" în loc de Chile, vă dați seama că râdeam de el și acum? Diferența dintre Iohannis și Ceaușescu e că despre Iohannis nu va vorbi nimeni peste 35 de ani și argumentez. Gândiți-vă la Emil Constantinescu! V-a trecut numele lui prin cap - aleg în mod arbitrar o perioadă scurtă - de la Revelion încoace? La Iliescu și Băsescu v-ați gândit, măcar ca să-i înjurați. Iohannis a fost un președinte șters într-o etapă plină de convulsii politice și sociale. Gafa asta de geografie elementară l-a mai umanizat în ochii unui popor care își vede rar președintele și, atunci când îl vede, n-are nimic de reținut.
Iohannis și premierii fără amprentă sunt o mare problemă a României. Ciucă, Orban, Câțu și Ciolacu nu fac cât o zi din cariera lui Adrian Năstase și chiar a lui Emil Boc. De Fifor și Predoiu nu mai știu că au fost premieri nici statisticienii din politică. La începutul anilor '90 recitam guvernele României ca pe Craiova Maxima sau Steaua '86.
Anonimatul acestor guverne e o explicație pentru faptul că România nu contează dincolo de Nădlac și Ruse. Iar analiștii pripiți vorbesc despre nostalgii comuniste. Nu e nicio nostalgie. Nostalgicii după Ceaușescu nu prea mai sunt pe aici. Calculul 2024 minus 1989 e foarte bun pentru sănătatea mintală. Problema nu e Ceaușescu. Problema e că jumătate din populația României are discursul lui Ceaușescu și nu e vina românilor că acest procent crește anual, deși generațiile s-au schimbat.
