Perioada de izolare în care ne aflăm ne pune, pe fiecare dintre noi, chiar dacă unii nu conştientizează acest fapt, în faţa unor întrebări existenţiale, de care, în condiţii de viaţă normală, niciodată nu avem timp.
Când stai numai cu tine însuţi, între cei patru pereţi ai propriei tale existenţe, este imposibil să nu priveşti în urmă şi să nu evaluezi ce ai realizat până în acest moment, ce regreţi, necazurile şi cumpenele prin care ai trecut şi, mai ales, ce ai de gând să faci de acum înainte, în zilele care speri că ţi-au mai rămas de trăit – pentru că, acum, ai văzut că, deodată, se poate întâmpla ceva care îţi răstoarnă întreaga realitate şi nici viaţa nu mai este atât de sigură pe cât credeai.
Când Mihail Sadoveanu scria Vremuri de bejenie se referea la perioade în care oamenii, aflaţi în situaţie foarte grea, de cumpănă a vieţii, încercau să găsească scăparea pe alte meleaguri, dătătoare de speranţe. În situaţia de acum, însă, am realizat, deodată, că nu avem spre ce migra, că această pandemie, indusă de forţe oculte, care vor să stăpânească Pământul, folosindu-se de această nouă formă de război biologic, nu ne lasă posibilitatea să ne ascundem în altă parte a lumii, pentru că este cvasi-prezentă şi pe termen lung!
De obicei, eu am o fire răbdătoare, puţin orientat către activităţi sedentare, dar chiar şi aşa, am constatat că rezist cu greu acestei încercări sociale. Încă de la început, în mod necontenit, m-am simţit ca un arestat la domiciliu, deşi nu am comis nici o infracţiune, iar greşelile mele faţă de această lume nu ies din matricea minimului admisibil, de multe ori neintenţionat, sau izvorâte din latura de ziarist justiţiar.
Este inuman ceea ce trăieşte societatea umană, la nivel planetar, în această perioadă! Lumea a devenit un imens penitenciar, în care nevinovaţii sunt aruncaţi, la grămadă, în groapa comună a unor interese ce depăşesc nivelul nostru de înţelegere, dar sigur au legătură cu lăcomia şi cu dorinţa unora de a stăpâni lumea, care a fost creată, de Dumnezeu, pentru toţi, şi nu doar pentru o clasă conducătoare formată din indivizi care şi-au asumat sacrilegiul de dumnezei mai mici(!).
Nu ştiu cât de nemărginite sunt resursele de IERTARE ale Lui Dumnezeu faţă de responsabilii pentru toate nenorocirile Lumii, de-a lungul Istoriei, dar, deşi se spune că Infinitul este o realitate a Universului, cred că o JUDECATĂ există, totuşi, undeva, cândva.
Altfel, tot ceea ce trăim şi ce analizăm aici, nu ar mai avea nici un sens!