Nostalgii de toamnă târzie

Îmi amintesc tot mai des cărţile pe care le-am citit şi care m-au marcat, în viaţă, ca nişte borne spirituale de care m-am împiedicat, dar m-am împiedicat cu folos.

Nu mă apuc să enumăr titluri şi autori, pentru că, la un moment dat, în alambicul sinuos al creierului, fiecare îşi găseşte locul în care să fermenteze şi să mai dea şi pe-afară, înainte de a fi ars, la foc mic, şi pus în sticluţele nostalgiei.

E surprinzător faptul că şi acum îmi amintesc de plăcerea cu care descopeream autorii şi cărţile lor, pe care le citeam cu nesaţ şi cu presentimentul clar că, dacă nu o fac atunci, s-ar putea ca, mai târziu să nu mai am timp... Şi timpul, într-adevăr, de la o anumită vârstă încolo, cam începe să se grăbească.

Îmi e dor de prietenii din copilărie şi de toţi cei pe care i-am cunoscut atunci şi care acum nu mai sunt. Este un sentiment de deşertăciune absolută momentul în care afli că, de la un anumit moment încolo, nu o să mai vezi nişte oameni, care ţi-au fost dragi, sau, poate, indiferenţi, dar şi ei contau în realitatea ta de zi cu zi, dacă împrejurările te făceau să-i întâlneşti.

Totdeauna există un moment al reflecţiei mature asupra tinereţilor pierdute. Cu experienţa şi gândurile de acum, poate că aş fi făcut mult mai multe, cu viaţa mea. Dar, atunci, nu am avut experienţa şi gândurile de acum.

Aceste rânduri nu sunt testamentul unui om, înainte de moarte: din  câte ştiu, nu mă ameninţă nici o boală fatală, în viitorul apropiat. Voiam, doar, să clarfic şi să mă clarific, pe mine însumi, în raport cu nişte situaţii şi circumstanţe prin care am trecut şi despre care cred că le-aş fi putut gestiona altfel, dacă gândeam ca acum.