Românii „eminescieni”

În fiecare an, românii îşi amintesc că, pe 15 ianuarie, s-a născut poetul naţional Mihai Eminescu şi nu contenesc în a-i aduce tot mai multe superlative ce tind spre absolut, pentru a marca geniul eminescian.

Este foarte bine atunci când un popor îşi aminteşte de rădăcinile sale culturale pentru că, în acest fel, îşi păstrează identitatea naţională şi demnitatea, transmisă peste generaţii, de strămoşi iluştri. Dar excesul de zel manifestat în aceste zile seamănă izbitor cu excesul de zel prilejuit de ziua naţională, când cei mai mulţi români se deghizează în patrioţi, dar le trece repede...

Mihai Eminescu este, fără îndoială, cel mai de seamă reprezentant al Romantismului, în România acelor vremuri, dar, aşa cum toate s-au mai schimbat şi au evoluat în jurul nostru, şi Poezia a evoluat, situându-se, azi, pe alte criterii de exprimare şi valoare literară.  

Nu voi enumera, aici, poeţii, de după Eminescu, care au intrat în istoria literară şi în manualele şcolare, dar am simţit nevoia să menţionez că nu trebuie să ne cantonăm numai la Luceafărul Poeziei Româneşti, pentru că, de atunci, literatura noastră s-a îmbogăţit extraordinar, prin contribuţia unor voci lirice autentice, demne de a fi amintite şi sărbătorite mai des, ceea ce nu se face acum.   

Iar vortexul evoluţiei, în toate domeniile, inclusiv în cel al literaturii, va face, poate, ca, peste 50-100 de ani, sau chiar mai devreme, Eminescu să fie, pentru generaţiile de atunci, ceea ce sunt acum, pentru noi, Poeţii Văcăreşti...