„A scrie fără a scrie, a face literatură, fără literatură”. Interviu cu FLORENTIN SMARANDACHE, savant, scriitor şi matematician

Florentin Smarandache, savant, scriitor şi matematician american de origine română, născut în comuna Bălceşti, judeţul Vâlcea, trăieşte în Phoenix, Arizona, Statele Unite ale Americii, din 1989, dinainte de Revoluţie.

florentin smarandache 200105

A reuşit să evadeze din lagărul comunist şi să ajungă în ţara tuturor posibilităţilor după un şir de peripeţii din care a ieşit învingător, având, astfel, şansa de a reuşi să-şi ducă visurile până la capăt.

Este profesor de matematică la University of New Mexico, College Road, Gallup, New Mexico şi autorul unor teorii în matematică, devenite celebre sub denumirile Funcţiile Smarandache, Secvenţele Smarandache, Constantele Smarandache şi Paradoxul Smarandache, fiind citat în Enciclopedia ”CRC Concise Encyclopedia of Mathematics”, de Eric W. Weisstein, apărută la editura americană CRC Press, Boca Raton, Florida, la sfârşitul anului 1998.

Din 1990 încoace, Florentin Smarandache face naveta, anual, sau mai des, în funcţie de posibilităţi, în ţara de baştină, pe care nu a uitat-o niciodată şi întreţine relaţii culturale şi de prietenie cu scriitori din România şi din diasporă. 

Redau, în cele ce urmează, răspunsurile lui Florentin Smarandache la întrebările mele:

„În România, am lucrat în industrie, doi ani, ca analist-programator la IUG Craiova şi în învăţământ, ca profesor de matematică prin Vâlcea, Dolj şi Maroc. Pe când eram elev la Liceul Pedagogic din Craiova, am început să scriu în revista şcolii, intitulată Năzuinţe, cu probleme propuse, de matematică şi careuri de rebus, prin 1971. Apoi, la Gazeta Matematică şi la alte publicaţii, româneşti sau străine. Din 1979, cream poeme, debutând în Luceafărul, la rubrica lui Geo Dumitrescu, Atelier literar, unde semnam cu pseudonimul Ovidiu Florentin.

Experienţa marocană (1982–1984), ca professeur cooperant de mathematiques, mi-a lărgit enorm orizontul, scăpând, din chinga unui sistem rigid, pe un teren afânat. Predam într-un orăşel, numit Sefróu, la Liceul ”Sidi El Hassan Lyoussi”. Atunci am contactat mai mulţi matematicieni, redactori, editori şi scriitori din perimetrul francofon. Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea! În Maroc, m-am simţit mai bine decât mă simt acum în America! Dar, întors în ţară, m-am izbit de tragedia găsirii unui loc de muncăPână la urmă, am rămas, definitiv, şomer (septembrie 1986–martie 1988), într-un stat socialist, prin grija deosebită a Inspectoratului Şcolar Judeţean Dolj.

Trăiam din meditaţii particulare. Mai rău, am beneficiat şi de interdicţia de a publica şi lucrări de matematică, deci, nepolitice. Vina mea, în opinia politrucilor vremii, era aceea că, în perioada cât am fost profesor în Maroc, am contactat şi întreţinut relaţii de colaborare şi prietenie cu scriitori străini... De atunci, mi-am pus în gând să fug, să părăsesc ţara. În urma unei audienţe la prim-secretarul de partid, de atunci, la Dolj, Ion Traian Ştefănescu, am obţinut dreptul de a merge în excursie în Bulgaria.

Am evadat relativ simplu, fără prea mare risc. În Burgas, port al Bulgariei la Marea Neagră, unde aveam nişte cunoştinţe (profesori întâlniţi în Maroc: Rosita şi Slavenko Markov), m-am înscris, la o agenţie de turism, pentru o excursie, de o zi şi o noapte, la Istanbul. Am plătit biletul – 110 dolari SUA. Era în data de 8 septembrie 1988. Vorbeam fluent franceza. Vaporul pleca peste câteva ore, deci, nu era timp de verificări. Pe puntea vasului, după ce le-am arătat paşaportul, şi-au dat seama că nu-s franţuz. Un ofiţer bulgar mi l-a oprit, spunând că mi-l va returna numai în Bulgaria. Erau, în majoritate, refegişti, câţiva francezi din Alsacia, un bulgar, care s-a nimerit lângă mine, şi …un român. Echipajul era rusesc. Vaporul se numea Osetiya.

Am coborât pe ţărmul turcesc, fără nici un act (paşaportul meu este şi acum în Bulgaria), cu două genţi, în care aveam nişte dicţionare, o pereche de pijamale, un prosop, nişte ciorapi şi o umbrelă… Trecusem graniţa româno-bulgară cu trenul şi nu voiam să bat la ochi. M-am despărţit de grup şi am mers la Consulatul American din Istanbul. Aici, am primit formulare direct în limba română (mulţi marinari români săreau în Bosfor şi cereau azil politic). M-au trimis la poliţia turcă – secţia pentru străini. M-au cazat într-un hotel – ŞAN, unde am mai găsit trei români. O doamnă s-a speriat de mine. Eram tuns scurt, ras – din aceleaşi motive vamale. I-am auzit vorbind româneşte, în timp ce spălau nişte legume la un robinet: - Sunteţi români?, am intrat în vorbă; - Aaa, nu, nu…, mi-a răspuns doamna, pe româneşte, fugind în cameră. I-a spus soţului, tremura: Ăsta e de la Securitate, a venit să ne omoare!

Am stat, timp de 19 luni, la ŞAN, în Acibadem, în partea asiatică a Turciei, iar în septembrie 1989 am fost mutat într-un lagăr, la Ankara. Aici, am dus o viaţă de câine: am muncit la roabă, am scos cuie din scânduri, am făcut beton, am polizat, am vopsit, am încărcat bălegar, am tradus, am şlefuit marmură... Am emigrat foarte greu, a fost un calvar! Nu se ştia unde şi când vom scăpa din acel infern, de câmp pestriţ: multe naţionalităţi la un loc, multe bătăi, multe beţii…

Şi în America a fost extrem de dificil, mai ales în primele luni. Nu găseam de muncă, nu înţelegeam engleza. A trebuit să mai aştept încă 11 luni până când familia mea să primească viza americană! Copilul cel mic se născuse după fuga mea. L-am văzut abia când împlinise 2 ani şi jumătate.

După un timp, am lucrat, ca inginer de software, la Corporaţia Honeywell din Phoenix, Arizona, care funcţionează sub egida Pentagonului şi se ocupă cu studii privind aviaţia militară. Colegii de serviciu au fost drăguţi cu mine. La sosirea familiei, mi-au dăruit haine, veselă de bucătărie şi mi-au făcut surpriza de a-mi publica o parte dintre manuscrisele de matematică, ce tratau un subiect din Teoria Numerelor (concepute pe când eram student la Craiova).

Actualmente, sunt profesor de matematică la University of New Mexico, College Road, din Gallup, New Mexico.

florentin smarandache 02  

Mişcarea Literară Paradoxistă s-a născut din refuzul de a crea într-o societate ermetică, unde până şi simţurile erau controlate. Deci, a scrie fără a scrie, a face literatură, fără literatură… În final, Mişcarea Literară Paradoxistă a generalizat noţiunea de literatură, incluzând, în sfera acesteia, elemente diametral opuse. De pildă, la Festivalul Internaţional de Poezie de la Bergérac, Franţa (13-14 iunie 1992), am vorbit despre Poezia Tridimensională, astfel:

- o floare propriu-zisă reprezintă un poem,

- o rachetă luându-şi zborul reprezintă un poem,

- un trecător, pe stradă, reprezintă un poem,

ajungându-se până la poezia nedimensională (care se foloseşte de forma abstractă a matematicii), poezii în Spaţii Banach, poezii în Spaţii Riemmann… Contrar celorlalte avangarde, PARADOXISMUL nu neagă curentele-şcolile-operele anterioare, ci le extinde spre infinit. Literatura-obiect, preluată întocmai din natură, nealterată.

În SUA, editez revista The Paradoxist Literary Movement Journal (multilingvă). Sub egida acestei edituri, am publicat deja volumul-eseu Mişcarea Literară Paradoxistă, de Constantin M. Popa, din Craiova şi Anthology of the Paradoxist Literary Movement, de Jean-Michel Levenard, Ion Rotaru, Arnold Skemer (cuprinzând comentarii în franceză, română, engleză, spaniolă, portugheză, italiană, cambodgiană, chineză, privind Paradoxismul). Revista are adepţi în mai mult de 20 de ţări.

Sunt prins, până peste cap, în acest paradoxism şi nu pot completa, prea mult, Jurnalul. Doar vagi impresii, nimicuri, din ultimul timp. Sunt şi derutat. În ce direcţie s-o  apuc?! În 1993, mi-au apărut primul roman intitulat, în mod paradoxist, NonRoman şi primul volum de piese de teatru intitulat Metaistorie, care cuprinde o trilogie – Formarea Omului Nou, O lume întoarsă pe dos şi Patria de animale. Toate tratează tema totalitarismului. Au fost scrise în perioada dictaturii, cu frica în sân de a nu fi descoperite. Le-am ascuns, înainte de a evada din ţară, în podul casei de la Bălceşti, un exemplar şi un altul îngropat în… vie, pus într-o cutie de fier, lângă rădăcina unui piersic. Încercasem să scot, peste graniţă, nişte lucrări, prin intermediul unui verişor, care era marinar, pe Dunăre, dar băiatul, de teamă, a ars o parte din ele. Sute de pagini de manuscrise am pierdut atunci, iar altele mi-au fost confiscate de Securitate, bănuiesc (fiindcă 3 plicuri mari, groase, expediate recomandat din Craiova, la începutul lui septembrie 1988, către Chantal Signoret, în Franţa, traducătoarea volumului meu de poeme Formule pentru spirit, n-au ajuns niciodată la destinaţie!). Păstrez şi acum recipisele de la poştă…

Voi reveni, în ţară, definitiv, cel mai târziu, la pensie. Ca scriitor de limbă română, în străinătate, mă ratez. Limba îmi rămâne, aici, neevoluată, izolată, de aceea, ca să-mi menţin prospeţimea vocabularului, am făcut abonamente la reviste literare din România. Posed şi o bibliotecă minusculă, din clasicii români şi corespondenţă epistolară cu prieteni şi rude.                         

(Va urma)

X

Right Click

No right click