Craioveanul Gheorghe Arvatu a fost veteran şi prizonier de război în lagărul de la Auschwitz (în perioada octombrie 1944 – 5 mai 1945) şi, ulterior, după ce a revenit în România, a fost un aprig luptător anticomunist.
Gheorghe Arvatu (foto 1) a fost, totdeauna, o persoană incomodă pentru autorităţi şi înainte, şi după decembrie 1989 – în parte, poate, şi datorită meseriei sale, de revizor-contabil, adică de om care a descoperit acte de corupţie.
În timpul regimului ceauşist, principalul motiv pentru care a devenit indezirabil, a fost atitudinea sa anticomunistă, exprimată curajos în faţa activiştilor de partid şi a autorităţilor vremii.
Unul dintre momentele importante ale dizidenţei sale împotriva regimului Ceauşescu a fost solidaritatea pe care şi-a exprimat-o cu scriitorul Paul Goma, care, în anul 1977, fusese arestat şi bătut de Securitate, declanşându-se, în jurul numelui său, un adevărat scandal internaţional, cu privire la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului în România.
Despre ce a suportat, din partea autorităţilor comuniste, pentru curajul său de a se pronunţa în favoarea libertăţii şi democraţiei în România, Gheorghe Arvatu îşi aminteşte:
„Era în dimineaţa unei zile de mai 1977, când am fost arestat de Securitate.
Mă aflam în deplasare la o Întreprindere a Cooperaţiei de Consum Dolj, situată în cartierul craiovean Bucovăţ, când, deodată, se deschide brusc uşa de la birou şi apar trei bărbaţi îmbrăcaţi civil. „Dl. Arvatu?”, m-au întrebat. Imediat, după apelativul cu care mi s-au adresat, am ştiut cine sunt. „Da, eu sunt”; „Vă rog, urmaţi-ne!”, mi-au zis.
Mi-am strâns, în grabă, actele de pe masa de lucru şi am plecat cu ei. Colegii au rămas stupefiaţi, neştiind ce se întâmplă.
Am fost urcat într-o maşină neagră a Securităţii. Motivul arestării era următorul: în urmă cu câteva zile, dădusem un telefon la Bucureşti, respectiv domnului Paul Goma, însă acolo mi-a răspuns o altă persoană din familie şi, deodată, telefonul s-a întrerupt şi am auzit vocea unui bărbat cu ochi albaştri, cu un ton dezagreabil. Am înţeles totul. Vizavi de cabina telefonică, de la care sunasem, două persoane mă urmăreau…
În această situaţie, m-am hotărât să-i scriu o scrisoare discreţionară lui Paul Goma, prin care am aderat la mişcarea democratică iniţiată de el şi la Charta 77. În cuprinsul scrisorii era detaliată starea de insuportabilitate a poporului român, în regimul comunist, precum şi planul de acţiune, în viitor. Pe scurt, acesta a fost motivul arestării mele.
Încarcerat în bezna celulelor de la subsolul Securităţii din Craiova, cele circa 20 de zile de anchetă diabolică au fost o adevărată tragedie umană: 15–16 ore pe zi dând declaraţii numai în scris, în care să cuprind toate acţiunile mele, de la naştere şi până la data respectivă, într-un climat de scrâşnire a dinţilor şi a ameninţărilor de tot felul, încât credeam că nu voi mai scăpa niciodată din fortăreaţa acelei închisori.
Înscenări şi acuzaţii pe care nu le auzisem niciodată, închideri şi deschideri de celule, cu strigăte infernale şi insuportabile ale unor oameni schingiuiţi. Cercetările şi condamnarea mea nu au putut fi încheiate decât cu acordul celui mai aprig şi feroce securist, colonelul Vasile Petrescu, pe care, numai văzându-l, te îngrozeai!… Cu greu am trecut şi de acest demon.
Urmările anchetei:
- Am fost din nou urcat în maşina neagră şi înfăţişat, apoi, în faţa colectivului de muncă din care făceam parte (contabili şi revizori), unde am fost prelucrat după moda comunismului. Pe rând, o parte din colegii care fuseseră aleşi, uitându-se pe fiţuicile pe care le primiseră de la securişti, au luat cuvântul, înfierând tovărăşeşte fapta mea şi chiar adresându-mi jigniri, mai ales referitor la ideea mea de a pleca din ţară – un anume S., care, dintr-un economist care se ocupa de ambalaje, în urma înfierării mele, de către el, a fost avansat vicepreşedinte şi, apoi, preşedinte, cu un salariu de mai multe mii de lei, lunar, iar actualmente, deşi pensionar, este menţinut tot în calitate de preşedinte la FederalCoop, cu convenţie civilă, iar subsemnatul, dublu licenţiat, care am luptat şi am suferit pentru viitorul României, am o pensie egală cu a unei femei de serviciu;
- Am fost dat afară din serviciu şi pus sub paza Securităţii, în permanenţă, ani şi ani de zile. De când ieşeam pe poarta casei, eram luat în primire de doi indivizi de la filaj: unul mă urmărea de la distanţă, până la autobuz, iar celălalt se urca în autobuz şi cobora odată cu mine;
- Publicitate negativă în ziarul Înainte din Craiova, fostul oficios al Comitetului judeţean Dolj al PCR, unde am fost denigrat în tot felul, de ziaristul D.L., care, înfierându-mă tovărăşeşte, îmi reproşa, în articol, că... „am denigrat societatea socialistă în care am crescut” şi că, „dacă nu era societatea socialistă, aş fi rămas cu studiile de elev”, deşi subsemnatul absolvisem studiile economice în anul 1938. Numai de motivele pentru care am fost arestat nu s-a vorbit nimic. După apariţia articolului denigrtator din Înainte, mi s-a desfăcut contractul de muncă, în Craiova şi, după mai multe luni, fără nici un salariu, cu greu mi-am găsit un alt loc de muncă, în oraşul Balş, judeţul Olt, unde am făcut naveta mai mulţi ani.
Tributul pe care l-am plătit, pentru lupta mea împotriva comunismului, prin cele 425 de apeluri de salvare a ţării (ultimul apel trimis către CC al PCR, în 1987) şi 30 de telegrame, greva foamei timp de 43 de zile, făcută în Spitalul nr. 1 din Craiova (unde eram atât de slăbit încât ajunsesem să merg cu căruciorul), 16 desfaceri ale contractului de muncă, închisori şi persecuţii ani şi ani de zile, iar, în final, moartea celor doi copii ai mei, într-un accident aranjat – vor rămâne mărturie de modul în care am încercat să creionez o Românie viitoare, alături de Paul Goma”.
Din 1996, Gheorghe Arvatu s-a identificat cu cauza păgubiţilor CARITAS, patronat de Ioan Stoica (foto 2), împuternicit de aceştia, acţionându-i în judecată pe cei care se făceau vinovaţi de încurajararea şi susţinerea acestei mega-escrocherii care a sărăcit şi chiar a lăsat pe drumuri mulţi oameni. După ce i s-a făcut o publicitate deşănţată, Ioan Stoica se pretindea un fel de Mesia care-i putea scoate din sărăcie pe români şi, mai ales, pe cei din... structurile PDSR (PSD), de atunci. Rezultatul: milioane de oameni, a căror singură vină a fost naivitatea de a crede în Ioan Stoica, au pierdut miliarde de lei, în momentul în care jocul piramidal CARITAS şi-a anunţat falimentul. Unii şi-au vândut casele, maşinile, bunurile de valoare, pentru a depune bani la CARITAS, unde sperau să îi înmulţească de opt ori, aşa cum promitea Stoica, al cărui cinism a depăşit toate limitele, ulterior, când, după ce a ieşit din puşcărie, a scris şi o carte despre cum a reuşit să escrocheze un întreg popor(!)...
Cu toată strădania sa, ca expert-contabil şi reprezentant al păgubiţilor CARITAS, cât a trăit, Gheorghe Arvatu nu a reuşit să recupereze prejudiciul.
Nu cu mult timp înainte de a muri, mi-a lăsat o poezie de-a lui, în ideea că o voi publica, odată, undeva, ceea ce fac chiar acum, aici:
Rondelul nucului bătrân
Bătrânul nuc de lângă casă
E vraja din copilărie,
Cu nostalgii şi bucurie
Şi dorurile ce m-apasă.
E ca o faţă luminoasă,
Ce-atât de dragă-mi este mie!
Bătrânul nuc de lângă casă
E vraja din copilărie.
Şi cât n-aş da să fiu acasă,
Cu amintirile ce-nvie,
Iar când va fi clipa să fie,
Va fi ziua cea mai frumoasă.
A încetat din viaţă în ziua de 16 aprilie 2012, la vârsta de 92 de ani, fiind înmormântat cu onoruri militare.