A.T. Branca: „Pentru un scriitor în formare, cele mai importante sunt cărțile mari care îl desăvârșesc”

În urmă cu trei luni, A.T. Branca intra în lumea scriitorilor cu un dublu debut fulminant, girat de reprezentanţii Editurii EIKON, Valentin Ajder şi Vianu Mureşan, care au găzduit apariţia celor două romane ale sale: Mai e o zi până mâine şi Întuneric. Fără rost.

 atb

Am vrut să aflu mai multe despre motivele care au împins-o pe A.T. Branca în această luptă literară – pentru că literatura a fost, totdeauna, o arenă de luptă! – şi, drept răspuns, mi-a trimis mărturisirile sale, ca un jurământ de credinţă, împachetat în speranţa parcurgerii unui drum lung şi deloc uşor pe tărâmul frământărilor lăuntrice care devin, în cele din urmă, pagini de carte şi tomuri pe rafturile bibliotecii:

De vocație cititor–scriitor

Mi-am trăit copilăria între blocurile anoste, în anii de sfârșit ai unor vremuri pline de întuneric și de privațiuni culturale. Cărțile mă fascinau, mă purtau în lumi paralele, în culori atât de vii, încât îmi luau ochii și cu un aer atât de pur, încât îmi tăiau respirația. Înclinația de a fantaza, de a crea lumi cu realități ficționale diferite de cele în care trăiam, cu oameni obișnuiți în roluri de eroi, care nu renunță în fața încercărilor oricât de grele ale vieții și își urmează calea cu încredere în steaua lor, am avut-o dinainte să știu să citesc. Vrăjită de dialogurile lui Socrate, de perspectiva „ochiului lumii” a lui Schopenhauer, tulburată de geniul și drama lui Nietzsche – „Dacă te uiți mult timp în abis, abisul se va uita, la rândul său, în tine”, am vrut să urmez facultatea de filozofie, a venit revoluția din 1989, evenimentele ne-au prins ca într-un tavălug, fapt pe care am încercat și voi continua să-l interpretez în viețile personajelor din carțile mele.

Pentru că îi iubeam pe toți poeții noștri, pe Eminescu, mai ales, și sub influența unor scriitori ca Victor Hugo, John Galsworthy, Dostoievski, Flaubert, pentru că aveam cinci cărți la care scriam, am vrut apoi să urmez facultatea de litere. Erau, însă, ani în care părinții alegeau pentru copiii lor o meserie, eu nu mi-am înfruntat părinții, nu am fost suficient de fermă în vocația mea literară, făcusem un liceu tehnic și am urmat facultatea de ştiințe economice. După ce am absolvit, în 1998, am lucrat ca funcționar public. O femeie, este, înainte de orice altceva, mamă – am fost mamă și pedagog, cu normă întreagă, pentru copiii mei, timp de 20 de ani. În tot acest timp, mintea mea nu a încetat să întrețină vii lumile în care personajele mele trăiau şi, în anul 2007, am publicat, la Editura AIUS, romanul „Mai e o zi până mâine”.

O zi 222

Într-o zi, am realizat că e timpul să mă dedic deplin vocației prin care să dau viață, în scris, acelor lumi și personaje din mintea mea, am făcut o alegere și mi-am „asumat înclinaţia spre literatură ca pe un destin”, cum spune Mario Vargas Llosa, laureat al premiului Nobel pentru literatură, în 2010: „Vocația literară se hrănește cu viața scriitorului”. Am înțeles curând că, pentru asta, trebuie să fii pregătit să te sacrifici, fără a-i sacrifica pe cei dragi, de aceea a trebuit să aștept momentul potrivit.

La Editura EIKON, din București –  prin abnegația directorului său, Valentin Ajder – una dintre cele mai active edituri din lumea cărții românești, de dinainte de criza pandemică – am publicat, la sfârșitul lui februarie, anul acesta, cel de-al doilea roman, „Întuneric. Fără rost” și a doua ediție, revizuită, din „Mai e o zi până mâine”. Am pășit într-o lume a scriitorilor și cărților lor și am avut șansa să-l cunosc pe Vianu Mureșan, care mi-a devenit profesor și mentor, un mare scriitor și filozof care nu se bucură, însă, încă, de recunoaștere la adevărata sa valoare din partea acelora care ar trebui să o facă – e destinul fatidic al geniilor, care se nasc într-o cultură ce nu îi poate cuprinde și înțelege.

Pentru un scriitor în formare, cele mai importante sunt cărțile mari care îl desăvârșesc. În perioada aceasta, a năpastei pandemice, am început să mă hrănesc cu aceste cărți mari, ale unor scriitori precum Ismail Kadare, Orphan Pamuk, Elias Canetti, Carlos Ruiz Zafon, Fernando Pessoa, l-am redescoperit pe Antoine de Saint-Exupéry și am devenit conștientă că va trebui să citesc cele 5.000 de cărți obligatorii ca să am idee de cultura mare a lumii. Poate părea o misiune covârșitoare, dar descoperindu-l, cu entuziasm, pe Bohumil Hrabal, am aflat că „imposibilul poate deveni realitate”.

Vianu Mureșan spune: „Și din cărțile pe care nu le citești, înveți ceva – anume ce departe e drumul de la ce știm până la ce ar trebui să știm”. Există, în cartea sa, „Nebunul lui Dumnezeu” – monument arhitectural impresionant și unic, în literatura noastră, prin complexitate, sensibilitate și frumusețe a limbajului, adevăruri remarcabile: „Căutați artistul ale cărui personaje ies din nimicul rolului și se înfințează în lumea scăpată autorității lui. Cine nu-i în stare să compună ceva mai bun, mai puternic și mai frumos decât sine, e autor de doi bani...” „Nimicul rolului”, spune Vianu Mureșan, este licența literară, a autorului, pentru „nimicul” din care face Dumnezeu lumea.

Intuneric

În romanul meu am încercat să creez personaje „vii”, în care cititorul să vadă, în sinele său, ca într-o oglindă, să-și confrunte, odată cu personajul, propriile neliniști și limite. De la Milan Kundera, în „Arta romanului”, am învățat că „a face un personaj „viu înseamnă: a merge până la capătul problematicii sale existenţiale, adică a merge până la capătul unor situaţii, motive şi chiar al unor cuvinte din care e plămădit”.

În „Întuneric. Fără rost”, personajele – Robert, pilotul orb, atât de iubit de Dumnezeu, Anne/Alexia, asistenta dedicată unei aspirații de credință, Sean, rebelul fără cauză și primarul Marinov, magicianul lumii de nicăieri, spun povestea simplă, plină de lumină a unor oameni captivi în întunericul în care Europa unită, își trăieste visul transformat în coșmar, măcinată de un război neconvențional hibrid-informațional, terorist, tehnologic, între armata federaţiei și forțele rebele.

Am căutat, caut, încă, să-mi găsesc un stil propriu de exprimare și asemenea lui Mario Vargas Llosa: „Cred că numai cel care „intră" în literatură aşa cum intri într-un ordin religios, hotărît să-şi închine acelei vocaţii timpul, energia, sforţarea, îndeplineşte condiţiile pentru a ajunge, într-adevăr, un scriitor”...

 A.T.Branca

X

Right Click

No right click