Rapsodul popular Ion Creţeanu din Craiova este originar din localitatea Voineasa, judeţul Olt, situată într-o zonă folclorică bogată, care, după cum spune, i-a alimentat cariera ulterioară de interpret de muzică românească autentică.
Despre locul naşterii sale, lui Ion Creţeanu îi place să vorbească astfel:
„Dacă pui vârful compasului la Caracal şi trasezi un cerc cu rază de 30 de kilometri, obţii o suprafaţă imaginară în care trăiesc cei mai frumoşi căluşari din „Dacia Felix”. De acolo vin eu şi cântecele mele. Şi acum să explic ce înseamnă suprafaţa asta: Dobrunul, comună din judeţul Olt, cu cei mai frumoşi căluşari din România; aici orice copil de 3–4 ani îţi face câţiva paşi de căluşar, indiferent că e fată, sau băiat. Despre bătrâni, nu mai vorbim!… În linie dreaptă, zece kilometri sunt până la Mănăstirea Brâncoveni. Foarte aproape de mine sunt vestitele tarafuri de la Morunglav şi Iancu Jianu, vestiţii lăutari Cinculeşti, apoi cei de peste deal, din judeţul Dolj, de la Viişoara, de la Teslui şi Preajba.
Am început să culeg folclor, în mod mai organizat, din clasa a noua, de liceu. Eram elev la fostul Liceu „Nicolae Bălcescu”, actual Colegiu „Carol I”. Aş putea spune că, o vreme, am contemplat folclorul, după care nu am mai răbdat şi am început să cânt – şi mă refer la folclorul cules de mine. De altfel, cântece auzite de la alţii le-am cântat încă de pe la 5-6 ani. Rodul muncii mele de culegător de folclor a început cu publicarea unor texte populare în revista liceului, care se numea Licărirea. Am urcat, pentru prima oară pe scenă şi am cântat, în clasa I: piesa interpretată atunci a fost Mierliţa când e bolnavă. Au urmat, apoi, spectacolele pe scena amfiteatrului liceului.
Prima competiţie de gen la care am participat şi am şi câştigat ceva a fost un concurs pentru interpreţi de muzică populară desfăşurat la Slatina. Eram în clasa a şaptea. Multă vreme, am cântat numai voce, mai târziu, m-am ajutat cu acordeonul şi, mult mai târziu, cu cobza.
Cobza are o poveste anume: în anul I de facultate am fost la nunta unui coleg, în satul Şopîrliţa, comuna Pârşcoveni, judeţul Olt, unde am cântat vocal, după care, un coleg mi-a zis să vin, peste două-trei zile, la Casa Studenţilor, unde, de asemenea, am cântat în faţa câtorva asistenţi. După ce m-a văzut cum cânt, Cornel Bălosu, care, pe atunci, era metodist la Casa Studenţilor – apoi a fost şef al Secţiei de Etnografie şi Folclor din cadrul Muzeului Olteniei, peste câteva zile, mi-a adus o cobză şi mi-a şi găsit un îndrumător, cunoscut sub numele de Nea Ion Tarzan. Păcat că Nea Ion Tarzan a murit repede, Dumnezeu să-l odihnească, după care am continuat pregătirea la familia Ghiocel, din Tîrgu-Jiu şi, fireşte, ulterior, m-am perfecţionat singur.
Cobza poate fi auzită în toate, doar că nu e aşa evidentă. Dar pot spune că acest instrument miraculos a devenit definitoriu pentru muzica mea. (...)
Nu mi-a plăcut niciodată reclama agresivă, popularitatea forţată, pe care o practică mulţi dintre soliştii de azi. Nu merg niciodată undeva unde nu sunt invitat şi nici nu sunt genul care să curtez toată ziua pe cei care organizează spectacole şi emisiuni televizate, pentru că nu-mi propun să plictisesc iubitorul de folclor adevărat. Poate că e mai bine să mă dorească, decât să îi sufoc cu prezenţa mea. Pe de altă parte, cred în valoarea pieselor mele şi nu mă îndoiesc că acestea vor deveni, în timp, foarte cunoscute.
Îmi zicea un moderator de televiziune, la un moment dat, că trebuie să devin mai comercial, la care eu i-am răspuns că mai comercial decât mine nu e nimeni, pentru că nu există vreun interpret din această zonă, în afară de mine, care să fie invitat în turnee la Teheran, în Iran, în Italia – la Pescara, unde să câştige premii importante şi unde muzica sa autentic românească este mai cunoscută ca în România.
La spectacolul de la Teheran (Iran), din circa o mie de oameni, câţi erau în sală, doar zece înţelegeau româneşte, pentru că aceştia făceau parte din personalul de la Ambasada României. Dar publicul iranian a simţit fiorul cântecului adevărat, curat, profund, astfel că majoritatea s-au ridicat în picioare şi au început să cânte cu mine.
Încă de când eram mic, ascultam emisiunea Atlas Folcloric şi, la un moment dat, m-am îndrăgostit de folclorul vietnamez şi de cel din America de Sud, care mi s-au părut curate, neîntinate. Poate că şi stilul Baladei „Iancu Jianu” aduce cu muzica orientală. (...)
Având o identitate distinctă, în creaţia tradiţională, aceata nu poate fi decât o bilă albă, un bastion de rezistenţă. Putem spune cămnoi i-am dat omenirii pe Maria Tănase, pe Maria Lătăreţu, pe Gheorghe Zamfir, pe Dumitru Fărcaşu, pe Tudor Gheorghe şi aşa mai departe. Cred că globalizarea nu va însemna şi pierderea identităţii naţionale.
Cred că voi acorda mai multă importanţă, de acum înainte, promovării muzicii pe care o interpretez, pentru că, până la urmă, dacă muzica mea nu ajunge la iubitorii de folclor adevărat, înseamnă că nu-şi îndeplineşte rolurile de păstrătoare de tradiţii şi de perpetuare a identităţii naţionale româneşti”.
Din 2016, Ion Creţeanu se află la conducerea Ansamblului „Doina Oltului”, din Slatina, unde a stopat făcăturile şi a impus folclorul autentic şi, în acelaşi timp, coordonează trei tarafuri din Olt, Dolj şi din Valea Timocului bulgăresc.
De atunci, sub conducerea sa, ansamblul a făcut şi face numeroase turnee, în ţară şi străinătate, bucurându-se de o recunoaştere internaţională demnă de marii rapsozi şi interpreţi de muzică populară românească.
