„Cartierul Craioviţa Nouă” - un extras din revista Flacăra nr. 902/16 septembrie 1972.
„Teritoriul actualului cartier Craioviţa a fost, în vechime, o moşie – şi poate că este momentul acum să punctăm două date istorice importante privitoare la oraşul Craiova: anume că, din 1521 (după moartea domnitorului Neagoe Basarab), oraşul (veche moşie a Craioveştilor) va deveni moşie domnească (adică va aparţine domnilor Ţării Româneşti, în succesiunea lor), iar din 1784 (în timpul domniei lui Mihail Şuţu), Craiova a intrat definitiv în stăpânirea obştei.
Revenind la moşia Craioviţa, aceasta a aparţinut, de-a lungul timpului, atât unor moşneni, cât şi unor mânăstiri: pe la 1603, Mânăstirii Polovragi; pe la 1673, Mânăstirii Hurezi (de asemenea, la 1707, dăruită acestei mânăstiri de Constantin Brâncoveanu, în proprietatea căruia se afla Craiova şi alte moşii apropiate, printre care şi Craioviţa, pe care o cumpărase de la jupâneasa Hârşova); la 1619, era eliberată din dependenţa de Mânăstirea Coşuna; pe la 1827, aparţinea Mânăstirii Dintr-un Lemn; pe la 1858, Mânăstirii Brâncoveni.
În prima catagrafie a Craiovei, întocmită la 18 Ghenar 1835, mahalaua Craioviţa este menţionată cu 70 de familii şi purtând hramul bisericii Sf. Nicolae. Mahalaua este menţionată, de asemenea şi în catagrafia din 1838, numărând, de astă dată, 80 de familii. Primele case pe acest loc se ridicaseră, însă, deja din secolul al XVIII-lea, deci de pe atunci se poate considera cartier (mahala). Coborând şi mai mult în trecut, satul Craioviţa are, ca primă menţiune documentară, un hrisov din 6 iunie 1593, al domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru cel Rău, prin care sunt menţionaţi Ivan şi Stoica "să le fie la Craioviţa ocina". Tot aici este menţionat toponimul Balta lui Bârcă, ce se identifică cu locul actualului cartier Craioviţa Nouă.
Craioviţa a fost comună, între 1864-1912, a făcut parte, apoi, din comuna Cernele, între 1912-1930 (comuna Cernele fiind menţionată, de asemenea, în hrisovul din 1593) şi a redevenit comună, între 1930-1965. Din 1952, a devenit comuna suburbană Craioviţa, iar din 1965 a fost inclusă, administrativ, în oraşul Craiova.
În anii 1926-1927, prin Reforma Agrară din 1921, primăria a repartizat, în Craioviţa, loturi pentru veteranii din Primul Război Mondial (pe o hartă, din 1962, acest spaţiu apare, de altfel, cu denumirea „Cartier Demobilizaţi”).
Iniţial, străzile cartierului (perpendiculare pe Calea Severinului şi paralele cu strada Podbaniţa – azi strada Constantin Brâncoveanu) purtau denumiri ce făceau trimitere la perioada războiului: strada General Obogeanu (din 1941, devenită strada Albăstrele), strada General Viişoreanu (din 1941, devenită strada Giuseppe Verdi), strada Caporal Benedict Popescu (din 1941, strada Trifoiului), strada Cartierul 41 (la acea vreme, cartierul numindu-se, neoficial şi astfel, fiindcă aici se afla Regimentul 41 Infanterie). Cu timpul au mai primit aici loturi şi militarii activi, de asemenea, muncitorii de la întreprinderile de stat, de după 1947, precum şi demolaţii de pe actualul bulevard Nicolae Titulescu.
În 1966, odată cu stabilirea Planului de sistematizare a Craiovei, proiectul pentru cartierul Craioviţa Nouă a fost repartizat arhitecţilor Georgeta Voia şi Viorel Voia – proiect ce va primi, în 1970, Marele premiu al Uniunii Arhitecţilor din România. Noul cartier urma să fie construit în regiunea desecată a bălţii Craioviţa (lucrare realizată în 1914, după proiectul de canalizare al inginerului W.H. Lindley, când pârâul Craioviţa - ce izvora din nord-vest, lung de 11,2 km şi cu mlaştini şi bălţi aflate pe parcursul său – a devenit Canalul colector).
Construirea cartierului a început în anii '70 şi a durat 15 ani. Mărginit, la est, de strada Constantin Brâncoveanu, la nord, de Bulevardul Dacia, la vest, de Calea Severinului-Bulevardul Dacia şi, la sud, de Calea Severinului, cartierul Craioviţa Nouă este cel mai mare şi cel mai populat cartier al Craiovei, de asemenea, unul dintre cele mai mari cartiere din ţară – mai precis, este al doilea după cartierul clujean Mănăştur, exceptând cartierele din Bucureşti.
S-a dorit a fi „un oraş în oraş”, prin urmare, dotat cu toate cele necesare locuitorilor. În proiectul iniţial erau următoarele obiective: împărţit într-o zonă centrală, o zonă de locuit, formată din trei microraioane şi o zonă verde de agrement, cartierul urma să aibă, ca dotări, o policlinică, cinci dispensare, trei licee, nouă şcoli generale, şase grădiniţe-creşe, o casă de cultură, două cinematografe cu câte 500 de locuri, sală şi terenuri de sport, un patinoar, un hotel cu 250 de paturi, un oficiu poştal, piaţă şi complexe comerciale. Pe parcursul construirii, proiectul nu a fost, însă, respectat. Nu numai că nu au fost realizate toate obiectivele, dar s-au modificat şi aspectul arhitectonic şi elementele de confort – au fost construite blocuri în plus şi au fost reduse spaţiile apartamentelor”.
