Cu fiecare zi mai mult, parcă înaintăm tot mai greu prin vâltorile evenimentelor pe care le trăim, cu restricţii şi încercări, fără precedent. Iar unii au început deja să cedeze, semn că au atins limita de suportabilitate, sau poate încă nu înţeleg că nu există alternativă, în această perioadă dificilă.
Este uşor să-ţi dai drumul revoltei interioare în speranţa că poţi schimba starea de fapt, dar atunci când realitatea bate filmul şi nu depinde de tine modificarea zilei de azi şi de mâine – decât în mică măsură, pentru propria-ţi siguranţă, trebuie să îţi activezi toate resursele de calm şi înţelegere pentru a evita derapajele grave de la cotidian.
Am văzut că, în anumite zone ale ţării – sigur că şi pe fondul unor disensiuni mai vechi, au izbucnit revolte şi bătăi în toată regula, între clanuri interlope rivale, care se văd acum nevoite să convieţuiască îndeaproape şi să-şi împartă teritoriile tot mai reduse. Poliţia şi Jandarmeria au răspuns cu promptitudine acum, dar rămâne de văzut ce se va întâmpla, pe viitor, cu aceste adevărate bombe cu ceas, pe măsură ce îşi vor pierde resursele materiale.
De ceva vreme, am început să privesc mai cu speranţă calendarul, făcând socoteala zilelor care mai sunt până la data scadentă – sperăm, ultima! –, de 15 mai, când majoritatea românilor aşteaptă revenirea, încet-încet, cu paşi mărunţi, de nou-născut, la o normalitate rezonabilă, care să ne permită reluarea vieţii de acolo de unde am lăsat-o, în aşteptare, cu mai mult de o lună şi jumătate în urmă.
Pare că a trecut mult de atunci, că vorbim de vremuri imemoriale, dar abia acum avem măsura timpului vieţii fiecăruia, când clipele pot părea eterne şi fiecare moment de plenitudine sufletească, trăit cândva, capătă acum semnificaţii mult mai profunde şi mai limpezi, pe traseul destinului individual şi colectiv, în care suntem înscrişi!
